Postat de: lauram1978 | Aprilie 18, 2011

O zi obisnuita de luni…oare?!

Prima parte
 
Ora 6.15, inca o zi obisnuita de luni.
Toate bune si frumoase pana cand un pocnit infundat imi alinta nervii deja obositi la inceput de noua saptamana.
Deschid ochii, caut sa imi dau seama ce se intampla si incerc sa imi opresc privirea pe ceva cunoscut din camera. In ameteala si saturatia specifice diminetilor din ultima perioada, nimic din jurul meu nu mi se pare familiar si, totusi, parca mi-ar sopti ceva. Dupa ce respir adanc de cateva ori, recunosc: “A, da, sunt in camera mea!”.
Se pare ca amenintarea unui razboi civil in apartamentul de deasupra mea a trecut, asa ca incerc sa mai adorm putin, fiind prea devreme pentru a ma trezi si a pleca la serviciu. Nu apuc sa imi termin gandul ca urmeaza un ropot de batai mai mici, acompaniate de scrijelit de metal pe ceva de portelan – gen farfurie sau castron, asa ca ma trezesc de-a binelea si incep sa bomban poetic indreptandu-ma spre baie.
Acompaniata de aceasta muzica sublima a indolentei supreme, ma spal pe dinti. In aceste momente in mintea mea incoltesc cele mai cenusii ganduri zamislite de o bogata imaginatie, ganduri demne de a servi drept intoducere intr-un film de groaza. Doua dintre ele imi capteaza repede intreaga atentie. Ce-ar fi daca la miezul noptii as da brusc muzica la maximum, pe o melodie gen Beethoven sau Bach, si i-as tortura marunt si cu rabdare pe mult-iubitii mei vecini?! Iar dupa ce i-as lasa iar sa adoarma, as lua microfonul de la statie si as incepe sa recit cu maiestrie si talent din Eminescu ?!
Nu ma deranjeaza atat de tare faptul ca au in casa trei caini care imi tin uneori de urat cu concursurile lor de tinere talente in ale latratului. Nici faptul ca se alearga prin casa unul pe altul sau se lupta cu indarjire pentru unica minge daruita de inspiratul lor stapan. As putea trece si peste faptul ca uneori seara isi ascut unghiile si isi ingrijesc coltii tragand de linoleum sau se alinta cu gingasie trantindu-se intr-o serie de busituri si tulumbe pe covor, pana cand mi se ridica parul in cap de nervii gata sa-mi explodeze. Dar sa fiu trezita dimineata, cand li se curata tambalele de mancare si li se improspateaza apa, fara pic de respect si urma de bun-simt elementar, ca sa nu mai vorbim de cei sapte ani de acasa (se pare ca vreo doi jumate!), asta chiar nu o mai pot inghiti!
Pe masura ce minutele zboara haotic, ma indrept spre usa de la iesire si fac ultimele verificari. Ma uit in geanta dupa portofel – mai putin pentru bani si mai mult pentru documentele din el; caut telefonul – nu stiu cum as putea supravietui fara inca un stres in plus dat de onoarea de a fi apelata de cele mai multe ori pentru a veni in ajutorul cuiva; sticluta cu dezinfectant – ziua mea ar fi sortita unei panici continue daca as uita sa o iau; si, nu in cele din urma, cartea pentru citit in metrou – in cazul in care as reusi sa o scot din geanta la ora la care merg cu metroul.
Totul fiind in aparenta ordine, ies pe usa si verific daca am inchis corespuzator. Cand ajung in fata blocului asist la un mic spectacol cu care nu m-am obisnuit nici pana acum: doi vecini se cearta pe un loc de parcare. Daca nu ai sti despre ce este vorba, ai crede ca cel putin unul dintre ei l-a pocnit pe celalalt, a incercat sa-i fure bani din buzunar si, eventual in acelasi timp, l-a si jignit de moarte. Ma uit la fetele lor spumegande de furie oarba, ii ocolesc cu o gratie deprinsa din multele ambuscade din care am scapat ca prin minune, si ii las sa-si imparta in continuare zecile de laude si preamariri spre deliciul gurilor casca din preajma lor – fiind inca dimineata iar ei in forma maxima, este evident ca spectacolul va mai dura ceva pana se vor fi auzit aplauzele finale.
Ies din zona zero in care ma aflu si ma indrept spre bulevard, spre metrou. O mare iubitoare de eficienta si maxima economisire a timpului, imi propun in fiecare zi sa ajung cat mai repede la metrou. Aici incepe distractia. Cu cat ma incapatanez sa ma deplasez mai repede, cu atat parca cineva vrea sa ma ajute in a-mi depasi propriile limite – cele ale rabdarii, evident. La cativa metri in fata mea un grup de maidanezi au si ei ceva de impartit, macar de data aceasta este ceva de mancare si nu vreo problema existentiala precum cea a spatiului de parcare.
Schimb directia si traversez. Mai merg putin si in fata mea imi apar doi batrani –unul langa celalalt, si nu unul in spatele celuilalt, asa cum ai fi tentat sa le recomanzi cu caldura a se pozitiona pe trotuar. Dupa cum merg si isi leagana duios sacosile goale, luni la ora 8.00 dimineata, nu imi pot imagina decat ca vor sa testeze profesionalismul si punctualitatea vanzatorilor din piata de la coltul strazii, profitand de o scurta plimbare matinala la o ora la care majoritatea celor care trebuie sa mearga la munca alearga spre scumpele lor temnite. Nu ma aud cand le cer scuze si, totodata, permisiunea de a trece pe langa ei, asa ca ma arunc usor pe langa trotuar si, in timp ce ma uit la ceas, merg si mai repede spre metrou.
In elanul unei naivitati specifice varstei, fac imprudenta de a-mi imagina ca la ora aceea as putea sa traversez pe trecerea de pietoni. Aici ma intersectez, in urlet de roti, claxoane si fraze pe care nici macar nu le pot reda, cu posesorii de masini, mari, elegante si cu multi cai-putere. Adica cum mi-am putut imagina eu, ca simplu muritor ce sunt, din categoria „pe propriile picioare”, ca am dreptul de a trece inaintea lor, pe umila mea trecere de pietoni chiar si pe culoarea verde a semaforului – verde pentru mine, carcotasilor!
Incerc sa evit energiile negative care imi dau seducator tarcoale, si ma retrag in asteptarea urmatoarei culori verde – poate daca sunt pe faza, imi tin respiratia si prind momentul cheie, voi reusi sa traversez strada cat mai repede. Ma uit in jurul meu si simt ca prind curaj. Identific in privirile celor din jur o solidaritate muta si aceeasi dorinta oarba de victorie.
Dupa ce reusesc sa traversez si cobor in metrou, respectandu-mi locul care mi se cuvine in multimea de capete plecate, constat ca am nevoie de inca un sistem nervos pentru a supravietui incercarii supreme de a ma urca in vagonul de metrou.
O multime pestrita de ganduri si framantari ma intampina pe peron. Simt ca incep sa ma sufoc si imi scot cartea din geanta. Noroc ca metroul a ajuns sa vina la mai mult de zece minute – am astfel timp pentru o doza de oxigen degajata cu generozitate din paginile cartii.
Aud un vuiet ademenitor al disperarii si inima incepe sa imi bata si mai tare. Inchid cartea, spun o rugaciune si incerc sa imi fac loc prin multime, cat mai aproape de peron. Fete si mai intunecate ma intampina la fiecare pas. Ma imbarbatez si imi zic ca nu poate fi mai rau decat in lupta cu masinile – mai multe si mai nervoase decat o simpla garnitura de metrou. Putin mai tarziu ajung la concluzia ca m-am inselat crunt.
Metroul opreste. Ma dau intr-o parte pentru a face loc celor care trebuie sa coboare. Nu stiu daca sa rad sau sa plang. Oricum, raman fara cuvinte. Incepe o lupta corp la corp intre cei care vor sa coboare si cei care nu mai au rabdare si vor sa urce. Fete schimonosite de durere, scancete de cruda neputinta, replici rautacioase scuipate printre dinti, toate se amesteca intr-o piesa tragi-comica de cea mai vulgara factura.
Ii las sa termine si ma urc si eu, lipita de usa, si de alti cinci oameni cu care am astfel ocazia sa ma cunosc aproape in intimitate – tot ma vaitam eu ca nu prea ies in lume si nu prea reusesc sa imi fac prieteni noi.
Iar fac imprudenta de a gandi ca gata!, ce a fost mai rau a trecut. Dupa cateva frane urmate de accelerari in forta, ocazie cu care aflu mai exact cu ce parfum s-au dat noii mei prieteni si ce culoare au ochii lor, ma intreb daca nu cumva am nimerit intr-un parc de distractii si ma aflu acum in tunelul groazei.
Inchid ochii cateva secunde, cat sa nu par nebuna si nici sa nu imi dispara geanta sau ceva din ea, si ma gandesc la weekendul care se apropie – nu mai sunt decat vreo 4 zile jumate asa ca nu imi permit inca o deprimare si deschid ochii, infruntand realitatea prezenta.
Ajung si la statia la care trebuie sa cobor. Ma uit cu sincera compatimire la dragii mei prieteni care merg mai departe, ii salut dintr-o privire scurta si ma arunc in ultima lupta de pana in ora 10.00 dimineata – cea a coborarii din metrou.
De obicei, scap doar cu cateva sifonaturi ale tonusului si gandirii pozitive pentru dimineata in curs. Dar, lasa, ca ajung eu la birou si totul va deveni o amintire de demult cand voi fi luat intre palme cana mea draga cu cafea – fara ea viata chiar ar fi lipsita de sens!
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: